Home

adresat volumului Timpul lui Antonesei

Mi-am luat inima-n dinţi şi, împreună cu prietenii mei, am dat, una câte una, paginile timpului… înapoi. De fapt, ale Timpului. Şi unde-i poţi căuta frunzele îngălbenite de el însuşi mai bine decât în ierbarul vremilor – arhiva? Unul câte unul, articolele celei mai importante reviste postdecembriste de cultură a Iaşului (şi, poate, nu numai) s-au scuturat de praf şi au început să respire, totodată cerând certificatul de nemurire dat de cyberspaţiu. Marea majoritate a articolelor lui Liviu Antonesei – pe care eu îl consider cea mai proeminentă personalitate a Iaşului ultimelor câteva zeci de ani (şi o parte din confirmare o vom avea în această carte) – din revista Timpul, a cărei istorie de după Revoluţie se confundă practic cu cea a conducătorului ei, nu mai puteau fi găsite şi citite decât în colecţiile arhivelor. Acest lucru a fost remediat acum, prin acest volum, din dorinţa noastră de a nu lăsa timpul să-şi uite protectorii.

Pentru Liviu Antonesei, timpul s-a obişnuit să stea în loc, ca şi cum ar vrea să-l lase pe maestru să-i facă portretul şi apoi să-i dea şi autograf pe umărul dezgolit de frunze. Editorialele sale din ultimii 22 de ani par mereu actuale, de parcă ar fi fost scrise anticipativ sau, mai rău, de parcă ele ar fi îngheţat atmosfera literară şi politică a peste două decenii în ipostaza în care a surprins-o cronicarul atunci când şi-a abătut privirea asupra ei. Prin faţa noastră defilează stări încremenite şi personaje perpetue care poartă diverse nume, dar sunt de fapt arhetipuri clonate la nesfârşit. Ilieşti, sălcudeni, funari ori ulici – răspund toţi prompt apelului maestrului, rotindu-se sacadat în faţa obiectivului său pentru a ne arăta întreaga hidoşenie ilustrativă pentru vremurile pe care le-am parcurs. Iar el, cu un aer concluziv, împunge aerul către ei, cu degetul arătător încurbat, de ca şi cum ar vrea să le agaţe un ecuson de urechile clăpăuge: „Nimeni nu este mai prompt în reacţii decît impostorul”.

Deşi sunt scrise constant într-un ton de luptă, dar optimist (boală de care autorul suferă din candidă tinereţe), colecţia de articole cuprinse în acest volum, privită în ansamblu, îţi insuflă un paradoxal pesimism: totul a rămas neschimbat, deşi Liviu şi ai lui au pus umărul vârtos şi continuu să urnească roţile vremii în sensul pe care ni l-am dorit; dacă nici el nu a reuşit să dezmorţească picioarele păianjenului Timp în octogonul pânzei proprii, noi ce şansă mai avem? Ştim, drumul este mai important decât destinaţia, dar parcă am vrea s-o aşezăm şi pe aceea în vitrina cu trofee după ce extragem, cleioase, secundele căzute în borcanul cu miere al scriiturii antonesiene.

Liviu Antonesei adoptă – în timp ce scrie – poziţia obsevatorului părtaş, cu cheia franceză ţinută gospodăreşte în mână, bună şi în demersul reparator, dar şi în cel coercitiv-punitiv; articolele sale au o pronunţată tentă interactivă, trag cititorul de mânecă aproape smucit, îi adresează întrebări imperioase, îl ameninţă aproape cu un exemplu de implicare activă imediată. Mereu ai senzaţia că autorul te chestionează aspru, de după rânduri: „Tu ce părere ai? …şi, dacă ai aceeaşi părere, de ce nu mi te alături?” E ca un arbitru care arată multe cartonaşe galbene, dar păstrează cursivitatea jocului. Poate pentru că nu dă niciunul roşu.

Pe parcursul lecturii articolelor sale, obişnuiţi cu maniera analitică, uneori chiar „matematică”, cu un pronunţat aer didactic (ca şi cum autorul s-ar aştepta ca revista să nu fie citită doar în mediul academic, ci şi la frizerie ori în halele industriale), putem fi surprinşi constatând că, din când în când, Liviu Antonesei îşi permite chiar să şi viseze: „Pentru cîteva ore, am uitat că trăiesc în ţara domnilor Iliescu, Năstase şi Băsescu, teleportîndu-mă parcă într-un fel de ţară normală”. Reflexul revoltei, ca mecanism de autoapărare, îl trezeşte însă repede din reverie: e suficient să citeşti, de exemplu, rândurile de indignare faţă de imposibilitatea de a tăia pâinea din România în felii (!)… Alteori, parcă-l vezi din nou pe tânărul publicist alergând cu pixul în mână pe aleile Copoului şi răcnind din toţi bojocii: „Săriţi, mă omoară Securitatea!” Are grijă, însă, în numeroase rânduri, să mărturisească dorul şi neliniştea pe care le resimte atunci când excursiile în afara ţării se prelungesc peste limita lui de suportabilitate. În plus, admite cu un bănuit zâmbet ghiduş: „despre ce am mai scrie dacă toate ar merge strună în ţara asta a noastră?” Cu toate astea, nu uită, totuşi, să lase liber să răbufnească regretul lipsei de empatie şi coeziune a conaţionalilor: „De ce lucrurile au evoluat atît de diferit în România faţă de Polonia lui Michnik? Pentru simplul motiv că, acolo, oameni ca Michnik, dar şi ca Walesa, Kotarbinski, Kuron, Mazowiecki etc. chiar au existat, inseminînd germenii componentei vitale a sistemului democratic – societatea civilă – cu mult înainte de prăbuşirea sistemului comunist, în vreme ce la noi, «intelectualii fini şi subtili» se îndeletniceau cu «rezistenţa prin cultură». Iar atunci cînd, rareori, unii ieşeau din rînd – cum a fost cazul lui Paul Goma, Mircea Dinescu, Dan Petrescu ori Doina Cornea – principala grijă a intelectualilor noştri a fost aceea de a-i lăsa singuri, izolaţi în faţa tăvălugului represiunii. În România nu a existat Solidaritatea pentru că nu a existat măcar o minimă solidaritate.” Poate că este suficient să citim aceste rânduri pentru a înţelege de ce suntem acolo unde suntem.

Culegerea de articole publicate în revista ieşeană de cultură Timpul, pe care a condus-o timp de aproape 22 de ani (1993-2014) – un fel de „integrală Liviu Antonesei în publicaţia cea mai dragă lui” – scanează diseminările tumorii ante-decembriste în societatea românească a ultimelor două decenii şi constituie totodată un jurnal de suferinţă al acesteia. Unele dintre pasaje ne ceartă, indirect, pe toţi cei care am asistat pasiv la această suferinţă, limitându-ne la a fi empatici, însă lipsiţi de iniţiativă, aşa cum simţim, bunăoară, citind următorul pasaj despre Paul Goma: „El nu ne menajează, nu ne cruţă ci, dimpotrivă, pare a umbla prin sufletele noastre cu un bisturiu foarte bine ascuţit. S-a spus uneori, ba chiar destul de des, că Paul Goma nu ar avea dreptul să ne «trateze» astfel întrucît noi sîntem aici, în vreme ce el se află în Paris, de unde n-ar fi catadicsit să vină nici măcar într-o vizită în toată perioada post-decembristă. Iată un reproş cum nu se poate mai nepotrivit. Pentru că, atunci cînd el era aici şi protesta în locul nostru, noi nu eram aici, deşi nu ne aflam nici la Paris.” Pentru că – tot Liviu Antonesei ne explică – „a nu reacţiona împotriva abuzului este o vină la fel de mare cu aceea de a săvârşi noi înşine abuzuri”. A ne mărgini să constatăm contemplativ ceea ce tot el numea „paradoxul existenţei răului într-o lume făcută de Dumnezeu” – iată una dintre metehnele cu care autorul nu acceptă să se complacă.

Vorbeam mai sus despre caracterul „actual” al articolelor lui Liviu Antonesei, aşa cum au fost ele aşezate, lună de lună, în clasorul revistei. Ce poate fi mai actual decât un paragraf precum următorul: „Cea mai mare eroare pe care ar putea s-o facă puterea rezultată în urma alegerilor din noiembrie trecut ar fi aceea de a rămîne un timp indefinit pradă euforiei victoriei. Pentru că victoria a fost una eminamente psihologică şi se poate devaloriza dacă nu este urmată de o victorie politică.” (decembrie 1996)? Sau o ironie ca cea din ianuarie 2000: „Noua putere se va dispensa aproape integral de cheltuieli şi va produce numai venituri”…

Citind, rând pe rând, articolele în succesiunea lor ritmată parcă de respiraţii, ai putea crede că Antonesei nu lasă niciun subiect politic sau cultural nescărmănat: trecând de ideea reluată obsesiv, a rolului şi misiunii universităţilor în lumea modernă, parte a căreia ne revendicăm, ne vorbeşte încrucişat, de la un număr la altul, vrând parcă să ne ameţească, despre unificarea mişcării liberale, finanţarea culturii de către guvern, globalizare, expansionism rusesc, NATO şi UE, disidenţă şi restauraţie, servicii secrete, urbanism, Uniunea Scriitorilor, cultura în mediul rural ori minier, necesitatea exportării ei înafara graniţelor ţării, evoluţia criticii literare contemporane şi generaţia tânără de critici, cultura şi civilizaţia americană în comparaţie cu cea mamă, europeană, cenzura şi formele ei moderne, misoginism, pedofilie, statutul profesorilor, filmul românesc contemporan, romanul românesc contemporan şi multe altele… adică toate. Spre exemplificare, iată ce ne spune despre misoginie: „Pare a fi o mîndrie pentru ginta masculină autohtonă să-şi dea pe faţă mîrlănia congenitală, bădărănia moştenită din moşi şi strămoşi. Bărbatul român e, cum altfel?, un macho, deşi, dacă e să mă iau după statisticile comparate din diverse studii, nu prea are motive. Dar nu contează, cu cît e mai iertat de Domnul, cu atît bărbatul român e mai machist, indiferent de clasă, de vîrstă ori rang social. Pe plaiurile mioritice, acolo unde, nu doar gramatical, dealul e întotdeauna bărbat şi valea mereu femeie, în orice domeniu şi oricît de bine ar face un lucru o egală de-a noastră, egală în faţa legii vreau să spun, tot nu va trece prin faţa celui mai mediocru mascul, fie şi dacă respectivul e aşa ceva doar cu numele din buletin.” Sau, pornind de la un titlu al lui John Kennedy Toole – Conjuraţia imbecililor –, Antonesei explică: „Excelent titlu, dar nu şi verosimil, pentru că imbecilii nu sînt capabili să procedeze la «conjuraţii», în virtutea incapacităţii lor de a-şi coordona eforturile. În cel mai bun caz, ei pot funcţiona drept masă de manevră în «conjuraţiile» iniţiate de alţii”. Fiind un admirator declarat al culturii şi modului de viaţă american, Liviu Antonesei – aşa cum obişnuieşte la orice subiect – vine şi cu argumente: „O altă prejudecată europeană constă în definirea americanilor ca fiind «simplişti» şi chiar oarecum «infantili» prin comparaţie cu rafinamentul european. Este una dintre cele mai mari prostii care se pot spune despre americani. Ei nu sînt deloc «simplişti», ci sînt foarte direcţi în abordarea problemelor. Dacă problema este simplă o vor rezolva simplu, nu o vor complica inutil. Desigur, lucrurile se schimbă cînd problema este complicată – atunci vor recurge la cele mai sofisticate mijloace pentru a o rezolva. De altfel, ei sînt foarte direcţi şi în relaţiile cu ceilalţi – cînd vor să cunoască pe cineva nu aşteaptă neapărat să vină altcineva să facă prezentările, iar dacă ţi se strică maşina pe autostradă se opresc să-ţi dea o mînă de ajutor, nu se apucă să te interogheze sau să te moralizeze pentru că ai uitat să-ţi iei sculele. Singura chestie puţin enervantă este că, eventual, ţi se va mulţumi pentru că ai acceptat ajutorul!”

Pe lângă tematica exhaustivă, aşa cum o ilustram în paragraful precedent, editorialele lui Liviu Antonesei abundă în portrete. Probabil că cel mai frumos, memorabil poate, este cel al profesorului Alexandru Zub, însă nu lipsesc şi alte figuri: Paul Goma, Mihail Sebastian, Petru Creţia, Ioan Petru Culianu, Dorin Tudoran, Victor Rebengiuc, Mircea Daneliuc, Horia-Roman Patapievici, Petru Dumitriu, Mihai Ursachi, Alexandru Paleologu, Emil Brumaru, Nicolae Turtureanu, Laurenţiu Ulici, Petre Sălcudeanu, Ion Iliescu, Gheorghe Funar, Mihai-Răzvan Ungureanu. De multe ori, stilul pamfletar îl îndrumă către prezentări caricaturale („…ca metaforele răsuflate ale vreunui Fănuş în stare de graţie bahică, mai precis bahico-poematică. Că aşa e la români, alcoolul deschide la maximum robinetul poetic, cum păţeau şi suprarealiştii anagajaţi, cu Elsa şi Louis în frunte, cu marxismul trecut prin apa tare din alambicul tătucăi Stalin însuşi…”) ori grotesc-ironice: „O fi fost atmosfera de la Cotroceni cosy, dar mă tem că şi mai cosy a fost la Golden Blitz, la întîlnirea de pahare dintre preşedinte şi domnul Gigi Becali, la sfîrşitul căreia, bine îmbibat de alcool, simpaticul Popeye s-a urcat la volan şi a luat-o spre casă! E mişto să fii preşedinte! Mai decorezi un scriitor important, mai faci o vizită Marelui Licurici, mai monitorizezi un pod şi, cînd devine obositor, mai dansezi o chivuţă ori mai bei cîteva cin’zece cu Gigi şi pleci la raliu pe străzile capitalei. Dar e şi mai mişto să fii scriitor, că poţi scrie despre toate nebuniile astea!” Cât de „mişto” este să fii scriitor, ne-o demonstrează autorul în originala interpretare a Baladei Meşterului Manole (p. 186): „«Meşterii», români fiind, lucrează prost şi biserica se tot dărîmă, pentru că ori dispare cimentul, ori e prost aleasă piatra, căpriorii şi grinzile sînt din lemn gata putrezit, iar zugrăveala a început înainte de terminarea construcţiei. În asemenea împrejurări, desigur că Ana, sătulă să tot care hrană bărbatului nevrednic, exasperată de chefurile acestuia şi de absenţele sale nocturne repetate, decide să se sinucidă, aruncîndu-se disperată în groapa cu mortar! Nu Manole o zideşte, ea a ales moartea în locul unui bărbat netrebnic! Iar Manole însuşi? Păi, e destul de simplu: cînd a fost gata biserica şi a văzut că plouă prin acoperiş, că zugrăveala se scurge pe pereţi, că tremură toată la simpla închidere a uşii, a fost, totuşi, cuprins de ruşine şi remuşcări şi s-a aruncat în zbor de pe turlă! Pentru că, una e să munceşti prost, cu totul alta să te faci de rîs în faţa naţiei prezente şi, mai ales, viitoare!”

Revenind la întrebarea pe care mereu şi-o adresează sieşi – ce este Universitatea? – Antonesei răpunde (p. 63): „Universitatea este, înainte de toate, o instituţie esenţială de păstrare a patrimoniului cultural şi o reproducţie simplă a acestuia în rîndurile nenumăratelor generaţii de studenţi. În această privinţă, se poate spune că Universitatea este o instituţie conservatoare – în sensul prim al termenului – şi tradiţională. Pînă la începuturile modernităţii, aceste funcţii erau predominante. Modernitatea a adus, însă, accelerarea tuturor domeniilor cunoaşterii, astfel încît a început să impună funcţia de reproducţie lărgită a capitalului cultural, deci de producere a plusvalorii culturale şi ştiinţifice. Pe deasupra, Universitatea a început să iasă din izolarea în care rămăsese pînă dincolo de graniţele Evului de Mijloc, a început să se intereseze de treburile cetăţii. De altfel, oamenii pregătiţi de Universitate au devenit ei înşişi oameni ai cetăţii, ieşind dintre zidurile instituţiei academice. S-a conturat tot mai mult funcţia de iradiere culturală a instituţiei universitare. O instituţie academică lipsită de autonomie este, de altfel, un non-sens. Interesant este şi faptul că, în vremuri de restrişte, cum a fost dictatura comunistă, relativa autonomie a fost asigurată tocmai de funcţia patrimonială a Universităţii şi reproducţia simplă a capitalului cultural. Într-un sens, am putea spune că autonomia a fost prezervată de «rezistenţa la nou», înţelegînd prin aceasta rezistenţa la aberaţiile sistemului dispărut în decembrie 1989.” Oricât de multe subiecte ar aborda scriitorul, publicistul, criticul literar ori omul politic Liviu Antonesei, mereu putem constata, parcurgând revista număr de număr, că nu uită nicio clipă şi mereu revine asupra menirii sale esenţiale – aceea de profesor. Iar nemulţumirile legate de condiţiile în care trebuie să-şi facă meseria, de finanţarea insuficientă a învăţământului şi a culturii, de măsurile incoerente, pe alocuri inepte, în aceste domenii luate de diversele guverne care s-au succedat în ultimul sfert de secol ori cele legate de Uniunea Scriitorilor din România (pe care, de altfel, a şi părăsit-o) fac obiectul a numeroase articole de atitudine, în care nu se mărgineşte la a critica, ci propune soluţii a căror logică nu ezită să o detalieze. Pentru Liviu Antonesei, Universitatea este acea parte din Ţară al cărei rost îl ştie cel mai bine: „este singura soluţie pentru dezvoltare, nu putem pune altfel capăt crizei care tinde să se cronicizeze” – referindu-se nu doar la criza economică sau instituţională, ci şi la cea culturală, din care, desigur, derivă cea morală. Pe lângă critici, uneori extrem de dure, adresate celor pe care-i consideră vinovaţi de starea mediului academic, el nu uită să evoce chipuri de creatori de şcoală, de susţinători ai demersului educaţional, începând cu profesorul Alexandru Zub, pe care Antonesei îl desemnează ca mentor al său. În acelaşi context, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr un articol din anul 2002 (p. 122) despre tatăl meu (Profesorul, polemistul, constructorul), drept care îi mulţumesc.

Din articolele cuprinse în acest volum reiese pregnant o neobişnuită capacitate predictivă a autorului. Privind în paralel, pe de o parte, temele alese şi data apariţiilor comentariilor respective şi, pe de altă parte, cursul evenimentelor sociale, politice, tendinţele şi evoluţia unor situaţii concrete, constatăm că, pe lângă observaţia fidelă şi disecarea lor în amănunt, Liviu Antonesei este bântuit de premoniţii. Una dintre ele se referă la însăşi această carte, a cărei apariţie o anticipează în două rânduri. Prima dată mai vag şi imprecis, în august 1994 („Aş dori ca peste cincizeci de ani altcineva să poată mărturisi, în locul meu, acelaşi lucru” p. 24), a doua oară mai precis (iulie 1994), atunci când vorbeşte despre Mircea Streinul şi „imensa producţie de publicistică risipită în ziarele şi revistele vremii care ar trebui editată şi reeditată şi sper că nu va trebui să aşteptăm încă vreo cincizeci de ani pînă se va petrece acest lucru”. Iată, nici noi nu am aşteptat 50 de ani!

Şi aş mai adăuga în final, ca o mărturisire, că apariţia cărţii de faţă, demersul de „dezarhivare”, editarea textelor şi ordonarea lor reprezintă totodată şi un act de „răzbunare frăţească” după o idee care tot a lui Liviu Antonesei a fost cândva: în urmă cu exact doi ani a „ticluit” în acelaşi mod, conspirând cu prietenii comuni, apariţia volumului (R)umori, desemnându-mă ca autor şi oferindu-mi astfel cea mai mare surpriză pe care am avut-o vreodată.

Pentru toate acestea (şi încă multe altele) îi mulţumesc din nou lui Liviu Antonesei!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s