Home

Mă amuză comentariile ironice la adresa „democraţiei de tip american”. Cică nu e bună, ar fi de preferat cea malgaşă, finlandeză, rusă, chineză sau din Imperiul Bizantin. Sau poate, mai degrabă, cea ipotetică, a teoreticienilor români.

Pentru a pricepe cum stau lucrurile, trebuie să facem o distincţie obligatorie între politica internă şi cea externă într-o democraţie.

Probabil puţini pot să conteste nivelul de democraţie „internă” la care au ajuns Statele Unite: sistemul electoral, puterea electoratului şi a societăţii civile, respectarea drepturilor individuale, egalitatea cetăţenilor, libertatea iniţiativei şi a opiniei, dar şi obligativitatea respectării regulilor şi a legilor de către toată lumea. De asta şi progresul economic ori ştiinţific se menţine.

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa politicii externe. Administraţia americană sau oricare alta este obligată să facă tot ce este posibil pentru a asigura securitatea şi bunăstarea cetăţenilor pe care îi reprezintă. Guvernul pentru asta este investit, nu ca să facă diverse cadouri altor state ori cetăţenilor acestora. Asta implică stingerea focarelor de conflict care ar putea afecta interesele americane, limitarea zonelor de influenţă a inamicilor declaraţi sau potenţiali, identificarea de resurse energetice şi utilizarea acestora, aducerea de contracte externe pentru firmele americane. La asta foloseşte politica externă, nu la plantarea de măslini sub ramurile cărora toate guvernele să cânte despre pace. De aceea sintagma „export de democraţie” este o tâmpenie; ea se referă, în cel mai bun caz, la desfiinţarea regimurilor totalitare deoarece pericolul reprezentat de acestea este mult mai mare, atât prin tendinţele beligerante, cât şi prin pauperizarea propriilor populaţii şi accentuarea astfel a tensiunilor interne. Aceste demersuri nu trebuie văzute ca acte caritabile în drumul către premiul Nobel pentru pace, ci ca acţiuni de salubrizare geopolitică în vederea aceluiaşi scop: apărarea intereselor cetăţenilor americani.
Ce ar trebui să înţelegem? Că lamentările mioritice determinate de aşa-zisele tendinţe imperialiste externe sunt penibile. Administraţia fiecărui stat este datoare să facă tot ce este posibil pentru binele cetăţenilor săi şi nu ai altora. Aşa ar trebui să facem şi noi, dar, pentru asta, ar trebui să avem conducători. Şi nu dintre cei care să-şi denigreze propria ţară sau să miaune pâre umilitoare pe la instituţiile internaţionale acuzând „lovituri de stat” fantasmagorice. Dacă interesele noastre se opun celor ale altora, trebuie să luptăm noi înşine pentru ele, prin competenţă, prin performanţă, nu încasând şpăgi de la oponenţi şi apoi plângându-ne de conaţionalii care ne pun beţe-n roate. Nu aştepta respect din exterior dacă tu însuţi nu te respecţi! Nu firma Bechtel este vinovată că a plecat cu o căruţă de bani fără să construiască mai nimic (că nu au intrat prin efracţie în bugetul de stat), ci golănaşii noştri care au permis asta. De ce nu se face atâta tam-tam de „presiunile externe” la care ţări precum Polonia, Norvegia, Cehia sau Austria ar fi supuse?

Suntem unde suntem pentru că avem conducători care ne vând, nu din cauza vreunei conspiraţii mondiale. Dacă noi nu ştim să ne apărăm interesele, nu sunt alţii datori să o facă. Îngenuncherea unei ţări europene nu se face pe cale armată, ca-n mileniul trecut, ci prin favorizarea accederii în funcţiile decizionale a celor incompetenţi, coruptibili, şantajabili. De noi înşine trebuie să ne fie teamă, nu de inamicii externi.

articol publicat în New York Magazin, Nr. 818, 13 februarie 2014

Untitled

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s