Home

Fiecare dintre noi luăm zilnic contact cu diverse faţete ale incompetenţei: greşeli de interpretare, erori de judecată, disabilităţi tehnice sau de exprimare, greşeli gramaticale, evitarea răspunsurilor la întrebări sau declaraţii hilare ale responsabililor din diverse domenii. Dar adevărata dimensiune a incompetenţei o desluşim atunci când mor oameni! Dacă în cazul medicilor care greşesc există noţiunea juridică de malpraxis, în cazul magistraţilor, politicienilor şi lucrătorilor din serviciile secrete, aceasta lipseşte. În plus, tragediile ca cea din Munţii Apuseni relevă şi importanţa luptei împotriva corupţiei (sigur, nu prin intermediul unei caricaturi de instituţii cum este DNA – ea însăşi organizată pe elemente de corupţie): pentru că accederea incompetenţilor în poziţii decizionale sau de responsabilitate majoră se produce tot prin corupţie. Cu alte cuvinte, incompetenţa instituţională este una dintre faţetele – letale pentru un stat – ale corupţiei. Exemplele din ultimii ani sunt spectaculoase: chelner numit ministru de interne, comerciant de hrană pentru pisici pus la Sănătate, mahalagiu mutat de la Regia Sării la CAS… Şi ne mai mirăm că nimic nu funcţionează la nivel instituţional? E plină ţara de oameni competenţi, dar la conducere apar numai nepricepuţi. Iar incompetenţa, aşa cum s-a văzut, conduce la dezastru.

Ca orice organism viu, hidra corupţiei a dezvoltat mecanisme de apărare împotriva celor care ar dori-o strivită. Incompetenţii sunt totuşi conştienţi că, dacă şi-ar pierde situsul în sistem, atunci supravieţuirea le-ar fi în pericol deoarece nu ştiu să facă nimic. De asta se solidarizează reflex în caz de pericol pentru a putea asigura măcar regenerarea capetelor accidental retezate (aş fi tare curios, bunăoară, cine l-a numit secretar de stat la MAI şi pe ce criterii pe neşcolarizatul ăla care nu făcea diferenţa între distanţă, suprafaţă, rază şi perimetru): rapoarte tehnice încrucişate, aruncarea responsabilităţii de pe o ţeastă pe alta, manipulare, deturnarea subiectului. Iată un inventar al acestora: 1. Adrian Iovan era un aventurier care a riscat viaţa lui şi a echipei de medici. 2. Studenta nu avea ce să caute în avion. 3. Medicii fac parte dintr-o „mafie a organelor” (vezi iniţiativa procuraturii de a-i ancheta în acest sens). 4. MApN nu monitorizează frecvenţele de urgenţă ale Aviaţiei Civile, radarele descoperă şi urmăresc exclusiv aeronavele aflate în zbor, iar dispariţia de pe radar a semnalului unui avion nu înseamnă neapărat că acesta s-a prăbuşit (!). 5. STS nu are competenţe în astfel de situaţii, el doar asigură securitatea comunicaţiilor pentru autorităţile statului. 6. Sistemul Syborg al MAI poate fi folosit doar în baza autorizării magistraţilor, în instrumentarea cauzelor penale, pentru localizarea terminalelor GSM folosite de principalii suspecti de comiterea unor infractiuni grave (adică medicii ar fi fost găsiţi prin folosirea sistemului doar dacă erau infractori, cum ar fi, de exemplu, traficanţi de organe). 7. Primul Ministru a chefuit în timp ce competenţii de la ROMATSA deviau aiurea echipele de căutare, apoi a jucat baschet.

Ca reacţie la acuzaţiile de incompetenţă, retorica defensivă contraatacă plângăcios: Dacă autorităţile astea sunt aşa incompetente, de ce ţipăm la ele după ajutor? Pentru că pentru asta sunt plătite din banii noştri, e simplu! Sau poate rolul şi competenţele instituţiilor de forţă sunt doar cele represive, nici vorbă de protecţia cetăţeanului? Relevant pentru revolta stârnită de aroganţa incompetenţilor care nu dau socoteală nimănui este şi un pasaj din comunicatul Colegiului Medicilor din România: „Cele două profesii (de medic şi de aviator, n.n.) şi-au adus jertfa lor simbolică prin persoane aflate la începutul sau la sfârşitul carierei, iar acest lucru ar trebui să impună societăţii recunoaşterea realităţii şi anume că, pe parcursul vieţii, cei care se dedică îşi asumă multe riscuri, nu doar pe cel de a se prăbuşi cu avionul în interesul oamenilor aflaţi în nevoi. Faptul că cei care i-au găsit şi i-au salvat au fost oameni simpli şi prost plătiţi (pădurari, salvamontişti) a dovedit încă o dată că spiritul de solidaritate, de altruism, compasiune şi umanism există. Ne plecăm cu respect şi recunoştinţă în faţa lor. Din păcate, cei bine plătiţi şi instituţiile în care s-a investit major tocmai pentru a răspunde unor astfel de situaţii, nu au fost capabili să-si îndeplinească obligaţia. Este oportun să comparăm bugetele alocate de-a lungul anilor Sănătăţii cu cele ale instituţiilor de forţă. Aşa cum aceste instituţii ştiu să ne asculte telefoanele şi să pună cătuşe medicilor, inclusiv in sălile de operaţii, ar trebui să fie capabili şi să identifice locul în care se află oameni care au nevoie de ajutor.” Iar Federaţia Sindicatelor Medicilor completează: „Nu este acceptabil ca persoane rănite şi aflate în pericol să aştepte şase ore venirea salvatorilor, în era tehnologiei, în condiţiile în care s-au investit foarte mulţi bani în serviciile de telecomunicaţii speciale şi în timp ce sănătatea continuă să sufere din lipsa fondurilor elementare. Să ne amintim către ce servicii ale statului s-au dus banii din sănătate la finele lui 2013?“

Pornind de la sugestiile, ipotezele sau explicaţiile unor specialişti în aeronautică, nişte domni încleiaţi au dat verdictul definitiv: Adrian Iovan este vinovat pentru tragedia din Apuseni. Înaintea finalizării oricărei anchete, aceşti oameni ştiu deja totul, ei au argumentul logicii infailibile şi vanitatea intuiţiei premonitorii: „eu v-am spus de la început, am simţit eu…“. Încercând să compenseze lipsa cronică de idei, ei îşi închipuie că-s „cool“ dacă mimează pragmatismul cinic şi stilizează multiplele aspecte ale întâmplării, uitând că a vâsli împotriva curentului este un act temerar uneori, alteori este însă o dovadă de indecenţă. Presupunând că logica distinşilor intelectuali ar fi valabilă, ea ar explica faptul că avionul a devenit necontrolabil deoarece pilotul a riscat continuarea zborului la altitudine joasă în condiţii de givrare, în loc să se întoarcă şi să aterizeze pe cel mai apropiat aeroport (Sibiu). Atât? Da. Dar nu asta era problema! Adrian Iovan a fost unul şi înţelepciunea „experţilor”, oricât de ascuţită ar fi, nu-i mai poate schimba stilul de navigaţie. Problema în dezbatere este cu totul alta! Şi anume că, indiferent din ce cauză (greşeală, ghinion, accident, incompetenţă, nebunie, bravadă) am fi în pericol, într-o situaţie cu risc vital, autorităţile nu sunt capabile să-şi facă datoria pentru care sunt investite! Din cauza prostiei, a nepăsării, a incompetenţei. Societatea nu este interesată de vinovăţia punctuală într-o anumită întâmplare, ci de ceea ce trebuie făcut ca o tragedie să nu se mai repete. Nimeni nu a susţinut că avionul s-a prăbuşit din cauza ROMATSA sau a STS, ci doar că nesimţiţii de acolo – veri şi cumnaţi între ei – nu au fost în stare să folosească „tehnica din dotare“ ca să localizeze rapid supravieţuitorii. Pentru că-s imbecili şi au fost promovaţi (la fel ca mai în toate domeniile) pe criterii de cumătrie, nu de competenţă.

Sigur, din tabloul dâmboviţean, nu putea lipsi nici teoria conspiraţiei. După unii gânditori, tot accidentul a fost minuţios planificat: Iovan trebuia să aterizeze forţat 500 de metri mai la vest, dar a agăţat din greşeală cu coada avionului un vârf de copac (!), medicii să nu păţească nimic, să ceară ajutor şi acesta să nu vină din cauza miniştrilor liberali, compromiţându-se astfel şansele lui Crin Antonescu. Când incompetenţa se combină cu nebunia, drumul spre dezastru este lin.

articol publicat în New York Magazine, Nr. 817, joi, 30 ianuarie 2014

j

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s